Puncte

Ce faci daca ai o televiziune? Dar ce faci daca ai o televiziune si esti arestat? Ce faci cand stii ca ai o multime de fani care te asteapta afara ca sa te poata auzi din nou cum bati campii si cum lasi pe altii sa bata campii? Simplu….Iti faci partid. Vazand ca poporul il iubeste si vazand ca striga pentru eliberarea lui si-a zis….senzational, as putea sa incerc si asta…doar vad ca am cu cine, asa ca de ce nu?
Nasterea unui partid senzational.
Stai pe sticla ceva timp, iti faci un post tv gen radio sant unde se poate vorbi de laaaa… de la unde a facut pipi elodia pana la extraterestrii care i-au furat lu base parul. Orice subiect senzational este bine venit. Ai un furuncul pe fund care seamana cu boc? Bun hai la tv si discutam ore in sir comuniunea furuncului cu poponetu purtatorului. Cum a ajuns acolo, ce contine, ce ar putea sa contina, ce nu contine, ce culoare are, daca elodia e in el, daca din cauza lu base a iesit furunculu. In acest timp mult popor se uita la aceste dezbateri si isi da cu parerea. Este palpitant, este senzational. Noua ne place senzationalul. Acest om este senzational. Atat de senzational ca este arestat. Fiind senzational(si arestat) este bun de politica. Politica e senzationala nu? Asta il face eligibil pt presedentie.
Arestat. Cateva guri stirbe plantate pe fete tuciurii sau nespalate, impreuna cu cateva zbarcituri care trec prin a 2 tinerete la 70 de ani rag pentru eliberarea senzationalului. Apoi dintr-o inspiratie divina, sau scaderea capacitatilor mentale, il vor nu numai eliberat ci si presedinte. Asa s-a nascut ideea de partid al senzationalului. Unde e cerere este si oferta. Eu sunt sigur ca constituirea acestui pertid este o idee buna. Asa vom vedea cati oameni de calitate avem in tara asta si tot asa vom vedea daca mai avem o sansa si daca meritam sa ne mai reproducem sau nu.
Apoi intr-o revista a aparut si formular de completat pt constituire la partid. Am ras…apoi am plins vazand cu lumea intreaba de ziar ca sa adere. Am plans de fericire, evident vizualizand viitorul senzational al Romaniei. Eu ma voi sacrifica si voi refuza acest rai ivit la orizont…voi pleca intr-o tara din aia naspa cu reguli care se repecta si unde nimic nu este senzational. Cu cat mai putin senzational cu atat mai bine pentru mine…Desigur eu sunt un ciudat care nu iubeste senzationalul si care il considera inutil. Insa tara are nevoie de senzational si asta se vede. Asa ca ce ar fi mai senzational decat un om senzational intr-o postura senzationala? Si atunci nu am avea cea mai senzationala tara din lume?

“Bună ziua” spusei eu. Nici un răspuns…”6 lei și 50 de bani vă rog” tăcerea predomină. Îmi aruncă în silă banii pe tejghea. Îi dau restul și îi mulțumesc. Primesc acelaș raspuns. Zero. Țanțoș tipul în uniformă de trening strălucitoare cu sigla faimoasei firme “adibas” își luă femela și se indreptă spre ieșirea din magazin. “La revedere, o zi bună”, le urez eu ca de obicei. Evident că ei m-au salutat…deloc. Urmatorul client. O doamnă cu tot tezaurul României la gât. Îmi pune revistele pe tejghea fără să îmi arunce nici o privire. O salut și mă uit la ea zâmbind. Ea se uită înapoi urât și nu zice nimic. Am citit din privirea ei ceva de genu “ ce ai mă, esti tâmpit? Zâmbesti ca un bou” imediat m-am întrebat care parte din „bună ziua” a jignit-o. Înclin să cred că este vorba de acel “bună”, că ziuă era evident că este. A fost nevoie de încă un client, care se pare că dădea banii la o mașinărie de încasat și dat rest, ca să încep să îmi pun probleme existențiale. Oare eu exist? Oare m-am transformat intr-un super erou invizibil? Oare am murit și ăsta care vinde acum este spiritul meu pe care nu îl poate vedea nimeni? Dacă e așa cum de călugăru’ care cu o jumătate de oră mai devreme cumpăra țigări nu mi-a cântat prohodu? Mă ciupesc ușor ca să îmi dovedesc că exist. Au, doare deci exist. Client nou, salut ca de obicei și mi se raspunde cu un mormăit indescifrabil de urechile mele singuratice. Îmi vine să îl iau în brațe…mă reține mirosul muncii si izul de rachiu. Clar, omu’ nu mai are apă pe criza asta și de suparare bea. Sunt fericit, cineva mă vede. Poate nu știe să vorbească și din cauza asta mormăie ca un urs mahmur, îl scuz eu. Îl scuz pentru că el măcar a dat un răspuns la prezența mea. Exist. În magazin intră o tânară jovială foarte bine dospită. „Juliver aveți?” imediat luând în considerare dimensiunile care ar fi făcut fericiți un trib întreg de canibali, mă gândesc că îl caută pe Guliver. Uriașul acela din țara piticilor. “Și practicăr în bucătărie din ala” continua ea. Aha, vrea să îi și gătească lui Guliver. Trebuie să recunosc că de julivăr acela nu am auzit iar de practichăr am așa o vagă idee la ce se referă (prima dată mi-a trecut prin cap depozitul acela). Îmi explică că “julivăr, e cartea aia mare albă”. Ăsta e un test al imaginației mele, cum stau bine cu analogiile am asa o bănuială. O întreb dacă e vorba de Jules Verne și când văd ce privire tâmpă îmi aruncă, cum nu pot să îi desenez, îi arăt cartea. Fața se lumină dintr-o dată. Aia era. Bănuiesc că dă bine la musafiri să fie cartea aia în bibliotecă. Doar colecția Jules Verne arată bine așa. Cu o chestie m-am obișnuit. „Un pachet de țigări” și îmi întinde banii. Mă uit în spate la raftul cu cel puțin 20 de marci de țigări. Cer detalii suplimentare. Mi se răspunde Kent. Mă uit iară în spate, am 10 sortimente de Kent în raft. Eu m-am prins, ăștia sunt ăia comunicativi. Am observat că oamenii nu știu ce vor, nu știu să spună ce vor. Nu știu să zâmbească, nu știu să fie politicoși. Îi înțeleg. E criză, și politețea e redusă cu 25% la bugetari și 15% la pensionari.
Majoritatea sunt cititori de presă de scandal. De unde să învețe? Câtă cultură zace în sânii sau bucile lu sexy brăileanca? Oricum un astfel de loc de muncă îmi stârnește interesul. Văd tot felul de oameni, din toate categoriile. Lângă magazinul în care vând este si unul de telefonie mobilă. Semnalizat foarte bine. Scrie orange, vodafone, cosmote pe el cu litere cât mine de mari. Foarte interesant este faptul că tot timpul mă trezesc în magazin cu oameni care ratează acel loc si vin la mine. Adică să fim seriosi încă de la intrare iți dai seama că nu avem nimic de a face cu telefoanele…E plin de ziare si reviste. Singurul lucru pe care îl putem face sunt reîncărcări. Adică vindem cartele de reîncărcare, e-vouchere. Și vin…”domnu, telefonu asta nu sună …vibrează” sau ”am o poza cu pretena și nu și o vreau pe telefon” înțelegeți ce doriți…eu așa fac și îi trimit lângă. Sau „am cumparat o cartela de reîncărcare si nu mai pot să vorbesc cu nimeni”. Cu mine poate să vorbească, observ, așa că nu vad unde este problema. Îl intreb pe acest nene din curiozitate cum și-a reîncărcat cartela. Maaaaare greșeală, mai bine tăceam. Îmi explică foarte nervos că a luat o cartelă de aici și apoi nu a putut sa vorbească pe telefon. L-am întrebat dacă a introdus codul de reîncărcare. După moaca căzută mi-am dat seama că habar nu are despre ce vorbesc. El a luat cartela, după ce evident cineva i-a explicat care e codul (ulterior am aflat) și ce trebuie să facă, și apoi a aruncat-o plecând de la premisa ca Sf Duh i-a încărcat telefonul. Era foooarte nervos. Atât de nervos că a vrut să îmi facă cadou telefonul. Cât pe aci să accept beat fiind de la respirația lui. Mi-am dat seama că pe lângă click și cancanu vieții, ăștia nu citesc nimic altceva…nici măcar instrucțiunile de reîncărcare, nici manualul de utilizare a telefonului. Nimic. Sunt multe necazuri pe care le aduc telefoanele mobile în viața oamenilor. Eu le-aș vinde în funcție de nivelul de inteligență. Adică le faci un test de IQ și apoi stabilești dacă e capabil să manevreze drăcovenia aia cu multe butoane. Mai mult de jumătate din utilizatori ar pica. Pentru că nu știu dacă s-a inventat încă telefonul care să citească neuronul încâlcit al celor aflați în negura existenței intelectuale. E mai ușor să arunci vina pe alții decât să admiți că ești tâmpit. Eu admit că îs tâmpit și nu o să încerc să pilotez un avion, de exemplu. Admit că nu stiu să folosesc un accelerator de particule și nu mi-aș lua niciodată. Dar măcar dau o șansa intelectului mei citind instructiunile. Oamenii au minte dar se pare că cineva au uitat să ne dea și instructiunile la ea. Sau le-am avut și unii le-au vândut pe un pahar de rachiu, altii au avut nevoi în padure și nu aveau hartie, sau pur si simplu le-au pierdut.
P.S. Le mulțumesc pe această cale clienților amabili și politicoși care îmi confirmă existența.

Întodeauna dormea mai sus ca el. “Făcea cocoț”, cum îi plăcea lui să spună. Stătea cu capul exact de unde începe patul. Se cuibărea acolo și aștepta întrebările să îi vină și să i le pună lui. Parcă mai rămăsese ceva energie neconsumată și acum era momentul. Pe spate cu ochii în tavan și cu capul lui pe umăr începea să povestească. El mormăia somnoros câte ceva încercând să arate ca o urmărește cât de cât. Sau că măcar încearcă. Întodeauna era surprins de rezervele ei de energie. Ziua câteodată era drăguț de leneșă, iar seara avea energie de trei ori cât el. Întodeauna era amuzat când se supăra pe el când vedea că doarme pe el și ea vorbește aproape singură. Se așeza pe o parte și se cuibărea în brațele lui pentru a adormi instant. Curios unde dispărea energia de acum 5 minute. El cu capul sprijinit pe spatele ei, îi asculta respirația calmă și o mângâia ușor. Realiză că ea se proteja singură, se făcea mică se împingea în el numai să o ia în brațe. Parcă era o mica broscuță țestoasă care intra în carapacea ei. O carapace care o ferea de tot ce e rău. De tot ce încearcă să îi rănească lumea. O carapace caldă și primitoare ce o făcea să se simtă acasă. Era acasă.Acasă unde ea era stăpâna, și ea făcea jocurile. Forțându-l pe el să se modeleze după ea. Ajungeau în cele mai bizare poziții de somn spre deliciul lui. Ea se întorcea, se întorcea și el, se întorcea el ea mormăia supărată simțind in somn ca a rămas fără carapace. Apoi ea devenea carapacea lui. Îi plăcea să o simtă cum îi pufăie în ceafă, cum își ține mâna leneșă pe el. Îi plăcea această lume a somnului. Uneori mai mult decât cea reală. Ea dimineața se trezea instant, clipea de două trei ori și era gata de orice.Sărea din pat plină de energie. Spre deosebire de el care se tăvălea leneș ca un melc în pat și o îndemna să se întoarcă. ‘Melcule’ îi zicea ea și îl pupăcea cu buzele ei pline. El profitând de ocazie încerca să o târe înapoi în cuibușor dar fără succes. E o nouă zi…Diseară o sa fim din nou țestoase leneșe care înoată prin lumea viselor feriți de realitatea de zi cu zi.

La picioarele mele zace un nume scrijelit stangaci in nisip. Ma uit la el si oftez..incet cateva valuri il sterg pe bucati. Ridic privirea sa privesc cum apune inca o zi. Nu vad nimic..e inorat si un vant rece dinspre larg bate. Ma strang mai tare si imi trag gluga pe cap…poate o sa fie mai bine asa. Ochii imi cad pe nume, mai este acolo jumatate sters din nisip dar adanc intiparit in sufletul meu. As vrea sa alung valurile care devin din ce in ce mai indraznete, sa nu mai atenteze la ce am scris…sa ma lase sa privesc in liniste. Un nume, un apus, imi pare rau ca ziua nu a fost mai lunga. Mai aveam atat de multe de facut. Dar soarelui nu ii pasa. El apune, viata nu se conformeaza mintii noastre nesatule. Imi apropii piciorul sa mai alung un val. Desigur un gest inutil. Valul deloc speriat sterse o codita dintr-o litera cu un tupeu de nedescris. E ofticant..de ce atati nori in larg? Dece atatea valuri se ingramadesc sa imi stearga mie numele cu drag scris? De ce nu pot sa ii opresc. Pt ca eu sunt singurul vinovat. Eu nu ii pot opri pentru ca este prea tarziu. Am scris numele prea aproape de apa. Intodeauna am fost stangaci la chestii dinastea. Ma ridic in picioare…si maine e o zi imi zic. Poate da soarele si o sa stau la plaja sa ma parlesc pe pielea si asa tabacita. Fac un pas dar ceva ma opreste… Oare s-a sters? Ma intorc si ma uit…un sfert mai este acolo. Altcineva nu ar intelege ce este…eu inteleg pentru ca franturile ramase se completeaza in mintea mea. Nu pot sa plec…Ma trantesc din nou pe nisip. Vantul , drept rasplata pentru gestul meu de a ramane si privi ultimele forme din nume, imi arunca o portie strasnica de nisip in ochi. Ochii isi fac datoria si incerca sa se curete singuri cum stiu ei mai bine, prin lacrimi. Prin lacrimi sa scoata nisipul afara, ramasitele de scoici moarte si maruntite de marea cruda in acest context. E gata cand se risipira lacrimile numele nu mai era…il inghitrisera valurile hulpave si il dusera in negura aceea ce plana deasupra marii. Ma gandeam sa ma intind si eu in valuri sa imi stearga si de pe inima acel nume… Oftez, cu numele bine-n tiparit atat pe retina cat si in interiorul meu ma ridic si plec. Bag capul in pamant si ma lupt cu vantul…Stai potol turbatule nu mai bate asa…ne vedem si maine. Si maine e o zi nu?

Vești bune!

Vești bune. O să scăpăm de grija banilor. Probabil vă întrebați cum așa. Păi simplu! Nu o să îi mai avem. Așa scăpăm de o groază de griji, nu o să ne mai doara capul de plasme, mașini, jipane (fie ele și Duster) O să fim un neam fără griji. Fără nevoi. Nu o să avem pensionari, asta pentru că or să treacă toți în lumea celor drepți în lipsa medicamentelor. Nu o să avem nici salarii de luat că nu o să mai avem unde munci. Bugetari nu or să mai existe pentru că buget nu o să mai fie. Alocații la tineri nici atat, pentru că nu o să mai avem tineri. Toți or să plece într-o lume din aia nasoală în care ai bani și te doare-n dos de ziua de mâine. Desigur asta o să le dea si o oarecare plictiseală. Plictiseala din care abia scapă în nasoalele alea de concedii în insulițe cu mult soare. Nu o să îi mai streseze nimeni, așa că or să apuce poate plicticoasa vârstă de 90 de ani. Ba ăștia or să se poată și reproduce în liniște, asta dacă nu îi apucă amocul cu cariera. Căci acu’, în țara asta, să te reproduci e un sport extrem și o dovadă de altruism extrem. Numai anumite pături sociale mirositoare își permit luxul acesta. Încă nu m-am prins dacă este o afacere sau pur și simplu nu au învățat că prezervativul e mai ieftin. Oricum tind să cred că e o mică afacere de familie… Tata patron, mama secretară (dar și responsabilă cu resursele umane, că dupa viol la 9 luni mai au un angajat) și copiii angajați. Acești angajați îi puteți găsi prin gări, pe la semafoare și în alte zone cu trafic mare de persoane inimoase care-i încurajează din milă. Asa că viitorul sună bine. Azi 15%-25%, mâine mai mult, până când nu o să mai avem absolut nici o grijă.
Le mulțumesc pe această cale bravilor noștri înaintași care după „revoluție” au avut în vedere această utopie. Mai ales celui mai cinstit tovaraș pensionar al țării (și compania), acest dublu ‚i’ fatidic. Vă mulțumesc că mi-ați arătat ce pot avea și nu voi avea niciodată. Ne-ați dat presă liberă, programe TV, haine de firmă și posibilitatea de a băloșa pe tot ce ofera o democrație adevarată și sănătoasă. Mă bucur foarte tare când văd un Ferrari pe stradă și mă gândesc că pe vremea lu’ Tovarășu C. dacă vedeai o Volgă erai norocos. Mă bucur că există mașini și vile luxoase. Simt cum inima crește în mine în timp ce îmi strâng salariul să îmi iau o pereche de ghete de munte cu care să plec în vârful muntelui să pot să îi înjur liniștit. Blugii la celălat salariu. Vise de tânăr, planuri de tânăr. Vă mulțumesc și vă doresc ce mi-ați dat și mie. Să lătrați la luna degeaba în timp ce vă curg balele pe o banală înghetată. La ce bun să ai magazinele pline când ai buzunarele goale? Sună cunoscut? Înainte parcă erau buzunarele mai pline și magazinele goale. Așa că unde ați schimbat băi ceva? Le-ați inversat dar în rest România merge ca un schior…în viteză la vale.

Să spunem că există tipă atrăgătoare. Să spunem că natura a dotat-o și cu un pic de creier. Să spunem că a muncit ca să ajungă sus. A citit, a învățat și a fost conștiincioasă crezând într-un final fericit. Dornică de angajare și hotărâtă să ia viața-n piept a început să își caute de muncă… Să spunem că există un domn angajator. Să spunem că ăsta nu prea a citit mare lucru la viața lui. Să spunem că din sărac a ajuns foarte repede bogat. Din nimeni s-a transformat într-un nimeni bogat. Odată cu banii ăia bunul simț începe să scadă lăsând loc de aroganță. Are impresia că brusc situația financiară l-a transformat într-un Casanova. Se vede frumos…restul îl vede mare, urât, gras și enervant de nesimțit. Se vede în stare să aibă orice femeie… Începe să se se gândească ca parca ar angaja încă o “fomeie” în firmă la el.
Tânăra noastră află că acest …ăă vroiam să îi spun domn dar m-am răzgândit, acest exemplar al rasei umane vrea să angajeze încă o persoană. Sună și iși stabilește interviul apoi conștiincioasă începe să se pregătească, își pregătește diplomele, discursul, și adoptă o imagine serioasă..are emoții. Între timp burtosul nostru se pregătește la rândul lui, scuipă pe pantofi și le dă un lustru, pune ‘sidiul’ cu manele lui romantice în mercedesul său, își ia pe el tricoul cu versace scris mare și împrăștiat pe tot burdihanul lui, își schimbă șosetele chinezești din plastic că ii cam puțeau, se uită în oglindă și se minte că este frumos făcând abstracție de imaginea odioasă reflectată de oglindă, își pune lanțu ăla mare de aur la gâtul lui gros și ghiulul pe deget, își face păru (cât mai are) cu gel, iși dă cu jumătate de deodorant pe el și purcede la locul de întâlnire. Odată ajunși, la un restaurant evident, ea începe să îi prezinte talentele. Pentru dumneavoastră extragem un fragment din gândurile lui: “da…diplomă..ce bună ești…studii….mama ce sâni are..da, da master în străinătate foarte sexy…buzele alea..și ce craci…o angajez..clar”. O picătură de salivă i se scurge la colțul gurii..cămașa i-a transpirat sub braț amestecând mirosul natural de vită cu cel de deodorant. O vrea. În mintea lui redusă de puterea banului o vede capabilă de postul oferit de el. Ea scârbită își dă seama că nu a înțeles nimic, își dă seama că hainele abia rezistă asaltate de privirile de godac hămesit ale lui. Îi vine să plângă. Pentru asta a învățat ea atâția ani? Interviul a luat sfârșit …el se oferă să o ducă acasă. în mașină rag cei mai romantici manelari. La momentul desparțirii socotind ca imaginea lui a dat-o gata o întreabă dacă o poate săruta ca nu mai poate…Ea îi raspunde sec NU! și iese din mașină rapid.
E șocat…el cu lanț de magazine de materiale de construcții, de haine, alimentări,cu mercedes (uită de familie si nevastă)… el a fost refuzat…O mică vedetă locală…cum când atâtea nu vorbesc în fața lui de frică că le dă afară. E uimit. Însă nu realizează că a pierdut una din cele mai capabile persoane pe care le-a întâlnit.

Multumesc Domnului B pt ca mi-a slujit ca sursă de inspiratie si ii doresc impotenta eterna, burta uriasa si un faliment urgent!

” Danutuleee” ma striga bunica, ” trebuie sa mergi la Maica”… Off…lasai pusca de lemn din maini si imi luai la revedere de la inamicii imaginari cu care ma luptam. Ma salutara si imi spusesera ca ma vor astepta sa ne luptam din nou can ma intorc. “ia sarmalele astea si du-le la ea”. Am luat sarmalele si m-am coctat pe bicicleta. Cu greu ajungeam la sa. Asa ca pedalam ca un apucat intr-un soare puternic de vara. Pe atunci nu simteam caldura asa de apasatoare cum o simt acum. Pe atunci fiind mai aproape de pamant simteam si altfel mirosul lui, iarba… Am ajuns am rezemat bita de gardul din scanduri vechi ca si stapana lor. Casa era o casa veche…cu o camera magazie si pod. Am intrat incet, si un miros batranesc ma izbi in fata. Totul era vechi in casuta aceea. De grinzi atarnau fel de fel de plante puse la uscat, sfori si o lampa veche cu gaz. De undeva dintr-un colt gajaia un difuzor un slagar plicticos. Maica ma intampina si veni sa ma pupe. Ca toti batraneii ii placeau copii..i-a intins sarmalele si i-am zis ca bunica m-a trimis. Rase si scoase o oala veche din pamant si le puse acolo. Nu cred ca era curata, nu cred ca ii pasa. Imi dadu oala inapoi si ma chema cu ea in magazie…Aia asteptam. Ce bomboane ce ciocolata…acolo era tezaurul. Seminte de dovleac, nuci si preferatele mele alunele. Acum ma intreb de unde le avea ca era prea batrana sa urce dealurile din imprejurimi ca sa le culeaga. Imi umplu buzunarele cu alune si nuci imi baga sub nas un mar…cel mai frumos pe care il gasi si incepu sa imi povesteasca lucruri pe care nu le iuntelegeam. Eram fascinat de un tablou dubios. Era o mare cu multe vapoare si in mijloc un munte cu un ochi care emana raze de soare…era un tablou cu motive biblice. M-am asezat pe marginea patuui cu picioarele atarnand in aer…era un pat batranesc inalt care mirosea a vchi. Un ceas ticaia undeva… in rest numai vocea calma a Maicii se auzea… Ma ruga sa ii car niste lemne in casa ceea ce am si facut. Apoi mi-am luat la revedere dupa ce i-am promis ca mai trec pe la ea… Cu timpul am crescut inevitabil si vizitele la ea s-au rarit. Si ultima data cand am vazut-o a fost cand bunicul meu a plecat intr-o lume cu verdeata…In gandul meu mic ma gandeam ca uite nici acolo nu scapa de coasa bietul de el…da macar e luminat. La priveghi ea m-a invatat sa sarbatorsc viata si nu sa plang a prost. A dat in gat toate babele de acolo ce faceau ele cu vecinii in porumb…sau pe deal la fan. Am ras toata noaptea era o veselie generala…Parca sui bunicul meu intins parea ca mustaceste. A fost o femeie de viata care a avut 7 soti, a avut copii care o uitasera in casa aceea. Eu cu verii mei ce o mai vizitam. Dupa un timp o plecat si ea la verdeata si lumina probabil sa faca misto de bunicul meu care cosea in caldura. Era sora lui. Apoi cei care au mostenit pamantul au sters urmele ei…ai sters portitele, casa di alunele din magazie. Acum nu mai este nimic acolo….decat o aratura. Maica iti multumesc ca mi-ai aratat ca viata poate fi luata la misto.

Ochii ii sclipeau. Toata fata ii este luminata de o fericire specifica varstei. Manutele lui se incolaceau de emotie. Si le freca cu putere ca si cand nu stia ce sa faca cu ele… A plecat privirea rusinat cand l-am salutat. A mormait un salut si a trecut direct la subiect “Dan, ma plimbi cu motoru?” si ochii lui imi aruncara sclipiri de nerefuzat. Evident, de-aia eram acolo. Imi era dor sa ii vad bucuria. M-am dat jos de pe motor si mi-am scos casca. Imediat se puse stapan pe ea…apoi imi ceru si manusile. Si cat ai zice peste micuta faptura se si cocota pe motor si incepu o cursa nebuneasca in mintea lui de copil acompaniata cu paraituri scoase cu ajutorul buzelor lui micute. Isi imagina ca merge cu viteza si ca face “scheme cu motoru”. Ba pe o roata, ba in aer… totul era posibil in mintea lui de copil…Acolo totul este posibil. Este un moment al vietii in care imaginatia nu este controlata..zburda libera. Asa ca el zburda incruntat si concentrat in aventuri numai de el stiute. L-am rugat sa ma lase si pe mine ca sa il plimb nitel. Entuziasmat ma lasa sa ma urc in sa, desigur fara sa imi predea casca, si apoi ma apuca cu manutele lui minuscule strangandu-ma cu tot entuziasmul si fericirea sa. Usor ne punem in miscare. Il simt cum isi incordeaza ritmic corpul. Nu se mai putea exprima de fericire. Iar eu de placere. Imi cerea sa merg tare cu viteza…”periculos”. Insa eu turam motoru producand mai mult zgomot decat viteza. L-am invartit prin jurul blocului pana i-am simtit manutele reci.
M-a chemat in casa…M-am dus in casa aceea plina de amintiri si am jucat jocuri de copil. Jocuri in care iti imaginezi cele mai imposibile lucruri cu o usurinta fireasca. Jocuri in care ai fost, esti si vei fi…orice. O lume noua neatinsa de realitate. O lume alba si naiva. Ma uitam la faptura aceasta cum invata, cum face conexiuni asa cum poate el in capsorul acela micut. Pentru el totul era permis… insa uneori era indemnat usor spre realitate de indemnurile moralitatii si ale culturii spuse de o minte matura. O minte caruia ii este greu sa se reintoarca in naivitate si in libertate absoluta. E uimitor cum din mogaldeata pe care am schimbat-o si am spalat-o la poponet in timp ce imi radea, fericit de atentia acordata, incet iese un omulet. Uimitor cum din un sambure care gangureste el devine om. Un pumn bine plasat ma trezeste din visare. Noroc cu nasul meu mare care a oprit degetelele sale stranse in drumul lor spre gandurile mele pierdute. Ganduri deplasate de la jocul pe care il jucam. Ii eram atat de drag incat nu mai stia cum sa se manifeste sa imi capteze atentia. Ma inghiontea, imi bea din pahar, ma pleznea sau ma mangaia pe mana. La un moment dat a mirosit ca trebuie sa plec asa ca s-a pus stapan din nou pe cheile mele de la motor si pe casca… Lucruri care insemnau pt el ca il parasesc. Nu vroia sa plec. Nu mi-a zis… A zis ca vrea doar casca ca sa ne mai jucam. Eu ii stiam jocul si dupa cateva negocieri am reusit sa imi recuperez obiectele plecarii mele. I-am strans manuta lui in mana mea si am plecat. I-am simtit privirea in ceafa cum ma urmarea. Ma va astepta din nou cand va veni la bunici. Si eu ma voi duce daca voi putea.

Trenul il zgaltaia haotic… abia putea sta in picioare. Lumea nici nu se sinchisea de el.Micut cu umerii adusi in fata,pasea cu geanta la piept, cautand un loc. Din privirea lui citeam deznadejde. Trenul era plin. Intr-un tren plin doar o pereche de ochi il priveau…cand trecu pe langa fata, aceasta ii oferi locul ei. Impresionant. Se vedea din privirea ei ca ii este mila de el. Nu spuse nimic, batranul, si se aseza cu privirea atintita in gol. Isi aseza sacoul vechi de lana tarcat, si isi puse geanta pe genunchi apoi isi incrucisa mainile cu privirea departe. Controlorul veni si ii ceru biletu. Din geanta maro ponosita, veche de cand probabil musamaua era la moda, extrase un carnet murdar si vechi….Scria ‘Legitimatie Lucrator CFR’. Incruntat ii oferi carnetul controlorului acesta rece il frunzari aiurea si il arunca batranului inapoi. Acesta cu fruntea incruntata, cu ochii plini de dezamagire, privi carnetul apoi il baga inapoi in geanta. Isi incrucisa mainile murdare pe geanta si reintra in gandurile sale. Se vedea ca a fost om voinic la vremea lui, spate lat, vanos. Acum este un batran neputincios si umilit. Silit sa fie umil din neputinta lui.Un om care nu s-a ales decat cu un carnet niste boli si imposibilitatea de a cumpara toate medicamentele. Atat i-a oferit munca lui de o viata. Statul in frig, degeratul pana cand credea ca ii cad degetele…Se simte invins. Asta spune fruntea lui, ochii lui umezi si modul cum se uita la tineri si nu zambeste. Se gandeste la cum a fost el odata si cum a devenit nimic. Trenul se opri cu o zgaltaitura. O faptura micuta imbracata delicios si foarte blonda se opri in fata lui si il pironi cu privirea ei de copil. Cu manuta ei mica pipai geanta…era fascinata se uita la batran cu niste ochi mari si cu gurita usor deschisa… Ii zambi. Acesta o privi si pe chipul lui se asternu un mic zambet…un zambet plin de dor. Ai lui erau departe. Au plecat spre o viata mai buna. El…El e prea batran. El a ramas aici. Un zambet sincer care a durat o clipa apoi fruntea lui arsa deveni din nou ridata…colturile gurii ii coborara din nou. Gandurile ii plecasera. Ei sunt viitorul…ei cu manutele lor micute. Ale mele murdare si batrane nu mai conteaza. Si in spatele ochilor tulburi si umezi se observa un oftat.

Fiecare canta pe limba lui. Nu ai crede ca din egoismul acela se va naste o uniune de vibratii care iti va ravasi si cele mai ascunse colturi ale sufletului. Nu ai crede ca acel egoism se va transforma intrun sincron al sentimentelor. Acolo unul, el, privea acele mazgalituri. Mici impulsuri trimise de ochii lui se trimit catre mainile care traspun prin apasarea claperor sentimentele compozitorului. Corzile lovite trimit vibratii catre urechea mea insetata. Creierum meu proceseaza si mici furnicaturi ma cuprind si simt cum incet ma scufund in alta lume. Alta decat cea prezenta. O lume uitata, o lume adusa la viata de niste simple mazgalituri pe o foaie de hartie. O lume veche, trecuta si plina de sentimente. Vibratiile corzilor imi relaxeaza gandurile si ma impaca. Realizez ca este complet. Realizez ca este ciudat cum niste simple frecvente pot sa imi aduca linistea mult dorita. Nimic nu mai conteaza, totul se contopeste intr-un sunet feeric. Nu imi mai simt bratele, picioarele, corpul, doar sufletul. Un suflet plin de dorinta de liniste si impacare. O dorinta implinita de un om care a tras niste puncte candva pe un portativ. O dorinta implinita de cei care transforma acele mazgalituri prin instrumente ingenioase in vibratii. Este arta. Arta completa. Arta care atinge sufletul fiecarui om. Orice om cu auz cand aude muzica este umplut de sentimente diverse. Este arta care stimuleaza cel mai mult. Vibratii sa fie, indiferent ce forma iau ele oamenii se regasesc in ea. Muzica face parte din noi. Cu totii radem sau plangem pe ea. Cu totii ne legam anumite sentimente de anumite vibratii produse de instrumente create de mintea si sufletul omului. Putem merge la razboi sau putem face dragoste impinsi de aceste mici impulsuri in ureche. Putem rade sau putem plange. Nimic nu ne atinge mai tare decat aceasta arta. Putem privi ore intregi o pictura insa putem plange in primele trei zeci de secunde de vibratii. Sufletul nostru este gadilat de ele mai mult decat de orice altceva. Suferinta, ura, dragoste…sau orice alt sentiment se poate exprima prin muzica. Este pe intelesul tuturor…pe intelesul sufletului uman. Avem nevoie de ea. O dorim si o cautam. De ce? Pentru ca prin ea putem trai. Prin ea putem dansa. Prin ea ne putem gasi ceea ce nimic altceva nu ne poate oferi. Da…un sunet o vibratie..o lacrima un zambet…sau dor… sau o lume noua. Sau ceva ce ai avut si ai pierdut, ceva ce nu vei mai avea niciodata…decat in clipa aceea cand gandul e liber sa mearga la cine vrea el…la ea..pentru o clipa nu am fost singur… Apoi singuratatea deveni mai apasatoare.